Now Playing Tracks

From Indonesia with love - Sounds at every step (ep. 2)

I push the brake while putting the gear in neutral, stopping behind a row of motorbikes. Above me is the traffic light timer that loses second after second: 135, 134, 133… Somewhere in front, a man finds his way through all the motorbikes. He moves his hand back and forward, creating an uniform metal noise. It’s a tiny object that can fit in ones hand, with tens of metal pieces that shiver at every step. 

I see the same object in another persons hand, but this time at the entrance of a warung (a small resto). The same movement, the same sound. 

At a different traffic light, in front of all vehicles, a group of kids performs a traditional dance while accompanied by gamelan sounds (traditional Indonesian instruments). They wear topeng (mask) and colorful clothes. The movements are precise and beautiful to observe. The wrists,  hands, legs and head, all these have a place in this act.

Another warung, another exhibition. Young people with guitars or ukulele (a small guitar-like instrument ) start singing to entertain the dinners. 

I see myself on the way to Solo (Indonesian city, 60 km away from Jogjakarta). The narrow path between the buses sits feels the steps of two teenagers, a boy and a girl. They perform three songs and then give their thanks to the audience for listening to them. With a small gesture they give signal to the driver to stop so they can get down and hop on the next bus for another story. 

image

Now I’m at at Malioboro street, the center of Jogjakarta. I make my way into the crowd, find an empty place to sit and start enjoying the night life here. In one corner there is a street band performing. In another part I see a different band moving from group to group, singing the songs they know best. 

Young and old, men and women, straight and ladyboys  they all have one goal: to entertain everyone who sees them performing, to give a reason to collect money. They don’t get much, just enough to live another day, to feed their families, to pay for their studies or just live in a santai (relaxing) way with their friends. 

Jogjakarta is a city of sounds, where almost everybody has music and dance in their blood. 

Escape from Hell

For some of us, Hell is just a mythological word, a metaphor to describe a place no one wants to imagine or taste. Yet, Hell does exist and it comes in many forms: battle fields, prisons, natural disasters.  

I’ve been in “Hell” (at least in one of its forms) and saw it with my own eyes. Touched its texture, smelled its insides and heard its roar.

The Hell that I saw was the mine in Kawah Ijen. Located in East Java, Indonesia, the 2.600 m tall Kawah Ijen volcano is topped with a 200 m deep sulfuric acid lake. The sulfur condenses into a red liquid and solidifies into pure sulfur. 

In one day, a worker can make two up to three trips to the mine and back. He can carry 45-50 to 90-100 kilos of sulfur; it depends on how strong he is. Dressed in pauper clothes, wearing nothing at all for protection, except for the sweater he wears or some piece of cloth to cover his mouth. With just a pair of flip-flops, he adventures himself on a difficult, slippery and filled with rocks paths. Once he reaches that place where the yellow surface greets him with its suffocating odor, he starts to tear the ground with his bare hands and an iron bar. He then places huge chunks of yellow mineral in bamboo baskets. It’s a special type of bamboo wood, strong enough to hold heavy weights. 

The process is devastating because of the hard working conditions. The sulfur clouds are eating him alive. It’s impossible to breathe without proper masks. His eyes simply can’t stay open, they shed tears and they hurt. And the lungs suffocate and die a slow and silent death, causing a never-ending cough. 

He needs to be timely and agile, so that he doesn’t get lost in those clouds as they come and go randomly, depending on the currents.

Once the baskets are loaded, the starts back. Just imagine how carrying more than 50 kilos while climbing a less than half a meter wide and abrupt track must feel. This is his escape from Hell. This very road is his exit from it. 

At the base of the volcano lies the weighing point, where each kilo is worth something between 900 and 1000 rupees. This means that for each load, he earns from 5 to 10 dollars. The entire process takes about three hours, and to be able to do three trips in one day, he needs to start climbing at around 3 AM. 

The reason why people do this devastating work is (you guessed it) money. At the end of one month, the savings can be three times bigger then any other kind of work they can do in the area.  

Bajo. 30 years old. He has been working in the mine for six years and has two kids.

image

The hut where about 14 people live for 15 days a month while working in the mine.

image

image

image

image

image

Jumanto. 38 years old. He has been working here as a sulfur picker and carrier for 20 years. He earns 1.000.000 -1.500.000 rupees per month, which is enough for his family of three. He has two small children.

image 

image

image

image

image

image

image

Tesripan. 53 years old. Now working in the factory. He used to to work in the mine as a carrier.

image

Bamboo baskets filled with large chunks of sulfur

image 

image

Weight measuring scale

image

image

Blue fire from the liquid sulfur

image

"Escape from hell". The route.

image

Danger signs warning people about the volcano.

image

image

Sunrise. The volcano and the sulfur clouds

image


From Indonesia with Love - Bullets in Traffic (ep. 1)

Indonesia will kick you right in the balls, from the first step you take outside the airport. It’s her way of saying “Selamat Datang” (Welcome). Indonesia is a she, at least for me. Because it’s always wet and hot, so you can imagine how I picture it. And don’t get me wrong, I like it that way. 

The nice and cold air from within the airport has nothing to do with what one can feel outside its walls. The humidity crushes you at every step, turning you into a walking sauna. 

I really tried to dress a bit lighter, but how can someone choose proper clothes when home there were 8 degrees and here it’s 31 degrees?!? A pair of long pants, a t-shirt and a hoodie was my choice, but it turned out to be brutal suicidal in both countries. In Romania, I literally froze, while in Indonesia, I succumbed to hot air.

And, as if it weren’t enough, I was carrying two bags of 30 kilos. I was a suicide bomber on the loose, killing everyone with my hot balls of sweat.

The good thing was that I didn’t have to wait outside for too long. A yellow bus carried my dead body to the other terminal, where I started to feel my pulse again.

After sleeping like a new born king inside the airport for one hour and another hour of flying, I was stepping in Jogja for the first time ever. I picked my bags and rushed to Ana’s place (the friend that was kind enough to tell me about Indonesia). I really needed to see a friend, hear my language and be able to speak it. 

And I sounded so much like an automatic gun, spitting word by word in a matter of seconds. My mouth was the sky of Jogja in the wet season. Dark and frightening. And my tongue was the mass of clouds in the skies, charged with billions of words.

The airport in Jogja is a really tiny building. As you go off the plane, you start walking down the asphalt, very close to the other landed planes. People look like a big queue of ants going back home after a hard day of labor.  There were motorcycles waiting in the special parking zone just for us. One trip is 2,000 rupees - that is 0.2 dollars.  Here, almost everybody drives a scooter or a motorcycle. Cars are mere intruders, trying to cohabit with them in the same space. 

There are no traffic rules. You have the same signs, the same traffic lights, but no rules. Everyone does what they think it’s best for them: driving on the wrong lane, ignoring the red light without making a stop. I still haven’t figured who is given priority in the roundabouts or any other junction. If they stop, I just push the brakes and vice versa. But the worse thing is that they don’t take any precautions when they drive. They don’t check the rear-view mirrors. If someone comes from behind when they make a left turn or change the lane, well, that is just too bad for that “lucky” someone. It’s always the people behind who need to pay attention. 

So far, I’ve had no accidents. I just crashed my mirror into a bus and almost slipped after pulling the brakes quite abruptly because someone didn’t see me coming. I know sooner or later I will have an accident. I just hope I will still be able to breathe from that point onward. Each day in Indonesia two people die and five get injured on account of motorcycle accidents, and that’s a fact. More than the American soldiers dying in Afghanistan.

Decembrie veninos

“Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munți, la o mânăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credință lui curată că «țara-i liberă, comunismul a căzut.» Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat capul din pământ, l-a privit în ochi și i-a spus: «Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei iar veninul se împrăștie în tot corpul.»” (fragment din cartea “Despre omul frumos” de Dan Puric)  După 23 de ani de la căderea regimului comunist, veninul încă curge liber prin țară. Și e tare mult. În fiecare colț îi poți simți mirosul și gustul putred. Din păcate ne-am obișnuit cu el și încă îl tolerăm indiferent de stările pe care ni le provoacă. Dățile în care am plecat în căutarea antidotului se pot număra pe degetele de la o mână iar călătoria niciodată nu a fost încununată de succes.   Oameni ca Raed Arafat sau Nicușor Dan sunt motive pentru un nou început de drum. Ei nu ne-au câștigat cu bani, minciuni, amenințări, spectacole sinistre în mass media sau ironii “fine”. Integritatea lor morală, principiile de viață, discursurie elegante au fost armele lor. Implicarea masivă din partea celor care încă mai cred că lucrurile se pot schimba s-a văzut în susținerea unor astfel de oameni. Tot ce ne mai trebuie este să mergem până la capăt, să nu ne mai oprim la mijloc de drum.  Alegerile din iarna asta nu or să aducă niciun câștigător. Hârtiile vor minți indiferent de scorul afișat. Va exista doar un pierzător și acela e format din noi, românii.  Majoritatea dintre noi încă alege după ochi, titlurile din ziare și TV, banii acordați de x candidat sau beneficiile pe care i le poate aduce un partid sau altul.  Mulți tineri se implică în politică în funcție de importanța viitorului partid în noul guvern. Traseismul politic merge după același model. Orice om bine intenționat ce dorește să aducă schimbări din interior va fi înlăturat sau asimilat de cealaltă parte.  Comunismul a distrus tot ce era frumos și bun și l-a înlocuit cu stupid și urât. “Democrația” post decembristă nu a readus frumosul și bunul la locul lor, ci le-a  lăsat să se zbată în mocirlă. Tot stupidul și urâtul au continuat. Procentul e mai mic în prezent, dar încă dominant. Însă frumosul și bunul nu vor dispărea niciodată ori cât de mult ar suferi. Se vor face mai frumos și mai bun cu fiecare scuipat veninos ce le va atinge sufletele.  Parlamentarii, mitocanii, demagogii, afaceriștii murdari, băieții deștepți, oamenii fără idealuri, cei care nu vor să asculte, ei sunt stupidul și urâtul, ei sunt veninul  țării. Cei care cred că “merge și așa”, că banii înseamnă totul, că “măcar ăsta fură mai puțin”, că funcția primează în detrimentul calității omului.  Iar noi, restul, cei frumoși și buni, sperăm în continuare că lucrurile se pot schimba. Ne încăpățânam să credem că de data asta noi suntem David și ei Goliat.  Și o să fie greu, dar meritat. Pentru că atunci când vom triumfa, gustul victoriei, așa însângerat cum va fi, o să fie al dracului de delicios. Dialogul, implicarea continuă, încăpățânarea, repetarea și bunul simț, astea sunt armele noastre.  

What if

Part of our dreams, eyes shut or open, are built on these two words. It’s a very simple start of a sentence that can develop into one of the most creatives or destructive self speeches one can imagine.

The last time it was about you, Oana. Or about us. I still don’t know exactly how to put it. 

I remember the first day and the last hug as if these happened one after the other. 

The two stairs in the backyard of Incubator house. You stepped down asking for fire, while I was too obscure in my silence, letting all the words fell out of Sorin’s mouth, one by one.

The green door at the entrance of Radu’s flat building. You hugging and kissing me, me hugging and kissing you, none of us wanting too let go. But then we did, and two different worlds emerged from our hug. 

When crossing my world by plane, my lips whispered softly: “what if you get back and stay with her, like you both wanted but to late talked about it”. I guess I had a creative speech  because I’m still here, loving every minute of it and doing things that I never thought of doing. The things that we want now are different, we are different. But I guess you had that same speech  because your life is full of new and wonderful things. I hope it remains the same.

Am ajuns cu bine

Am plecat. Cu inima cât pumnul unui bebeluș care nu înțelege nimic din jurul lui. Fără frică, fără emoții, de parcă niciodată nu le-aș fi cunoscut. Dar liniștea  dinaintea furtunii nu durează mult, iar în cazul meu a fost exact distanța dintre București și Istanbul. Doar o oră și o altă țară ca să-mi pun întrebarea: “Ce căcat  e în capul meu?”. Și uite așa a început furtuna. Întrebări peste întrebări și multă frică. Încercam fără folos să-mi explic de ce am ales să fac asta, să plec de lângă toți oamenii frumoși din jurul meu. Și n-am reușit decât să mă înec mai mult în propriile gânduri. Dezorientat și cu multă turcă pe lângă mine, mi-am continuat drumul către “Mecca” mea.  

După o noapte de nesomn, un drum de o oră până în Istanbul, alte patru petrecute în aeroport, 10 ore de zbor până în Kuala Lumpur, 50 de minute până la următorul avion și încă o oră până în Jakarta, eram mai aproape de destinația finală ca niciodată. 

Doar că mai aproape nu e neapărat mai bine, pentru că aici am pățit ce pățesc mai mereu când tratez lucrurile cu multă superficialitate. Era să mi-o iau pe coajă de la emigrări pentru că nu știam ce adresă să trec în formularul de intrare în țară.  

În Indonesia se intră doar cu viză (se poate luă de la consulat - 60 de zile - sau direct din aeroport - 30 de zile), bilet dus-întors și o adresă de la noua cazare. Eu aveam doar bilet dus. Cu cel de întoarcere am rezolvat, explicația că e deschis a fost destul de convingătoare. Cu adresa nu am găsit nicio variantă corectă, așa că am fost trimis înapoi și rugat să revin când o obțin. Cum nu aveam baterie la telefon și nici credit pentru a mai da telefoane (uitasem că am trecut pe un abonament fără nimic inclus), m-am dus la un ghișeu cu mulți băieți în uniformă și le-am povestit situația în care mă aflam.  

Prima reacție a fost să sune la numărul Anei, unde urma să ajung. Evident nimeni nu a răspuns.  

Deasupra ghișeelor pentru emigrare găsești un ecran măricel pe care stă scris cu litere cât Indonesia: “Bribery and grafter are heavely punished” 

După ce a aflat că nimeni nu a răspuns la telefon, unul dintre băieții în uniformă îmi zice, șoptit ce-i drept, că pentru o sumă modică (300.000 de rupi, echivalentul a 10 dolari), îmi rezolvă toate problemele cu emigrările și să-l cred că pot fi o grămadă. Am fost tentat, pe bune, însă textul cu “bribery” băgase destul de mult frica în oase. Cum tipul nu a fost deloc deranjat de răspuns, și-a scos telefonul și i-a trimis un mesaj Anei, spunându-mi că va reveni imediat cum ea îl sună înapoi și îi da adresă. După încă 30 de minute de așteptare și tot niciun răspuns, a mai încercat o dată să-mi explice cum stă cu acel “small fee” și să mă asigure că nimeni nu are să afle. Răspunsul nu mi-l schimbasem și mai degrabă preferăm să mă trimită  înapoi în țară decât să ajung știre pe burtierele de la televiziuni. Ușor dezamăgit de necooperarea mea, dar tot cu zâmbetul mare și mustăcios, îmi zice să trec Ibis Hotel Jogyakarta la adresă și să mă duc în partea opusă de unde am fost prima oară, dar doar după ce ajunge mai multă lume la coadă. 

Mi-am așteptat rândul, mai mereu cu un ochi în partea opusă ca să văd dacă nu mă reperează cel care m-a trimis înapoi. Același set de întrebări legate de bilet,  aceleași explicații. A pus mâna pe ștampilă și când să o așeze pe pașaport, mai găsea să mă întrebe ceva sau să verifice alte date. De patru ori mi-a făcut asta până când am auzit clinchetul victorios pe pașaport. “Welcome to Indonesia, șir!” 

În Jakarta nu am zăbovit mai deloc, zborul meu urmând să plece în doar trei ore. Mi-am rezolvat chekin-ul, am băut o cola și m-am întins pe scaunele din sală de  așteptare până la plecarea spre Jogya. Frica de zbor de la început fusese înlocuită de un mare oftat că durează mult prea mult până decolează iar mie mi-e și vreau să dorm.

Cât despre ce am scris la început, asta e concluzia mea: Dacă e să-mi pară rău de ceva, prefer să fie pentru lucrurile pe care le-am încercat, decât pentru cele de care mi-a fost frică să le incerc.

P.S. Oana, mulțumesc pentru portofel, dar și pentru cei cinci euro din el. M-au salvat de la drumuri în plus și stres. 

Eu m-am schimbat mult, tu… mai putin

E vineri, ora 13.17 si din bar a iesit un localnic dupa berea de dimineata alaturi de colegi. I-am tot auzit vorbind despre calendarul mayas, data 12.12.2012 sau situatia economica din tara, a carei patura mijlocie nu mai exista. Si am auzit multe puli si bagari in ma-sa. Nu stiu de ce am avut impresia ca oamenii de la tara sunt prietenosi cu vocabularul.

Tot la ora aia plecam cu tata inspre rau, sa stam intinsi la soare, sa facem baie in apa groaznic de rece si sa… Sincer nu stiu si ce altceva sa mai facem. E prima oara de cand m-am nascut cand tata mi-a propus sa iesim doar noi doi in afara orasului. Se ne luam un timp in care sa mai zabovim la vorbe.

Cand inca mai traia cu noi in casa din 13, mereu cand il gaseam acasa, ne intindeam la vorbe pe canapeau din sufragerie. Vorbeam despre orice. Cu patos, cu argumente si contra-argumente cu povesti personale si cu zambet pe buze.

Acum, dupa 11 ani in care pot sa numar pe degete intalnirile noastre, ma simt ciudat in fata lui. Si acum ne asezam la vorbe, dar nu mai e ca atunci. M-am inchis in fata lui si mi-e greu sa gasesc calea prin care sa schimb lucrurile la cum erau.

Eu m-am schimbat mult de atunci. El mai putin. Si e greu, pe bune ca e tare greu sa mai gasesc un numitor comun.

Asa ca ieri am dormit toata ziua pentru ca nu stiam ce sa ii zic, iar azi, el face gratarul si eu scriu.

Îmi pare rău!

Inconștiența e dată de vârstă. Sau cel puțin percepi inconștiența abia de la o anumită vârstă. Însă pentru noi doi, Coi și cu mine, inconștiența nu făcea parte din bagajul nostru de cuvinte în acel moment. Eram în Cluj, pe lângă Someș, și ne îndreptam înspre casa de unde aveam să ne cumpărăm prima pungă cu iarbă. Și da, eram mult prea dornici să facem lucruri cât mai tâmpite încât să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat. 

Un gram de iarbă îți încape în podul palmei. Cât am cumpărat noi, nu încăpea nici măcar în podul palmei lui Gulliver. Mult, foarte mult, atât de mult încât ne-ar fi ajuns fără probleme pentru câteva luni de consum zilnic. 

Am urcat la oameni, s-a rulat repede un cui, s-a testat și ne-am văzut de drum. 

Eram prin decembrie, eu în clasa a 9a şi Coi cu un an mai mic, în una din nenumăratele mele vacanțe petrecute la bunici. Coi a ținut punga la el și am mai dat cu ochii de ea abia în tren, pe drumul de întoarcere.  

I-am așteptat pe ai mei să plece de acasă, am împărțit marfa în două și mi-am ascuns partea în geanta de tenis. Cu câteva zile înainte de Crăciun, mi-am rulat-o pe toată în țigări, am vândut o mare parte, bani care mi-au folosit pentru cadouri și revelion, iar țigările rămase le-am fumat cu restul de prieteni. 

Timp de un an de zile mi-am făcut veacul în apartamentul lui Coi de la etajul 5.. Avea doar un pat, un dulap pentru haine și un televizor. Toaleta era pe hol, iar bucătăria nu era prevăzută în planuri. Dar pentru el nu era o problemă, doar casa părinților era cu câteva etaje mai jos. Imediat după școală mă duceam la el și ne facem praf cu un bong improvizat dintr-o sticlă de 2L de Coca-Cola. Îndoită de la mijloc și cu o gaură în partea de jos, cu capul poleit în staniolul în care puneam iarba ce urmă a fi fumată.  

Seară aia trebuia să fie specială. Și cum o seară specială e tratată cu lucruri speciale, Coi mi-a sugerat să nu mai fumam iarbă ci să bem niște iarbă fiartă în lapte. Senzația e mult mai tare și ține mai mult. Am băut un căpăcel din licoarea ușor maronie și ne pregăteam să plecăm. Însă și-a adus aminte că mai are să-mi dea niște bani, așa că mi-a sugerat să uităm de datorie dacă mai servesc un căpăcel. Nu vedeam niciun rău în asta.  

Era iarnă și destul de frig afară. Aveam o geacă roșie pe mine cu o dungă reflectorizantă pe margini. Asta e tot ce mai țin minte de cum eram îmbrăcat. Am intrat în Wired, clubul de net de unde ar fi trebuit să ne vedem cu alți oameni care urmau să vină la petrecere. Și am început să râd, necotrolat, fără motiv. Nu puteam să mă opresc. Deloc. M-am dus la baie, am aruncat cu apa pe față în speranța că are să-mi mai ia din senzația ciudată pe care o aveam. Însă tot rădeam. Rădeam în timp ce mă uităm în oglindă, în timp ce vorbeam cu Coi, în timp ce făceam orice.  

N-am mai rezistat și am ieșit din club. M-am apucat de genoflexiuni și flotări. Mâinile îmi erau cât geaca de groase, iar energia pe care o aveam mă făcea să alerg dintr-o parte în alta. Am ajuns aproape de parcul de la Operă și începusem să mă panichez din ce în ce mai tare. Inima îmi bătea necontrolat de repede, iar gura îmi era atât de uscată încât mi-am ținut limba între degete de frică să nu mi se lipească de cerul gurii. Și am alergat cât am putut de tare până am ajuns de cealaltă partea a parcului. Am traversat strada, am deschis poarta de la curte și i-am bătut la ușă. A răspuns tatăl ei. Noroc meu a fost că a înțeles pe loc că nu era cazul să pună întrebări ci doar să-și cheme fiică.  

Mi-a adus o sticlă cu apă și m-a lăsat să-i stau pe trepte. Coi era în fața mea, disperat pentru că nu știa cum să mă ajute, iar Mo, draga de Mo, avea grijă să mă liniștească.  

Dacă încercam să adorm, aveam impresia că nu o să mai trezesc prea curând. Tresăream la fiecare câteva minute doar că să fiu sigur că încă sunt acolo. Nu știu cât am rămas in şezut pe scările reci, timpul este destul de relativ în astfel de situații. Mă tot gândeam să mă duc la spital, dar nu puteam să le fac asta alor mei. Nu voiam să mă catalogheze ca pe un fiu cu probleme.  

Am ieșit în fața casei, m-am chinuit să vomez lichidul maroniu și mi-am văzut de drum. Mare lucru nu mai ţin minte, dar trebuie să îi fiu recunoscător lui Coi pentru ca am ajuns cu bine la petrecere. M-am închis într-o cameră și m-am aruncat în pat, dar nu înainte de a cere o sticlă de Cola lângă mine.   

Trei zile mi-a fost rău, trei zile în care îmi aduceam mereu aminte de senzația aia ciudată că dacă adorm nu o să-mi fie bine.  

Au trecut ani buni fără să mai încerc nici iarbă, nici haş şi nici lapte.

Cât despre Coi, l-am văzut acum două zile și nu l-am recunoscut. Poate daca ar fi arătat altfel, nu m-aș fi gândit să scriu despre intâmplările noastre.  

Obez, chelios în partea sus și cu părul lung şi nearanjat în părți. Genul de om pentru care ziua, minutul, prezentul nu contează. Se uita la mine cu o privire ciudată, de parcă m-ar cunoaște foarte bine, dar nu ar putea să zică de unde. “Și ți-ai făcut tatuaje”, m-a întrebat.  

Nu ne-am mai vorbit de foarte multi ani. Am tot încercat să dau de el, l-am sunat pe el, i-am sunat părinții, dar nimic. Coi nu mai e Coi. E o legumă care stă într-un corp ce aduce puțin a vechiul Coi. Ochii nu se schimbă niciodată si nu se uită niciodată, nu? Doar se plimba de colo-colo, iar de vină pentru asta sunt prea multe droguri combinate. O boaba de ecstasy, ceva LSD, un pic de metanfetamină. Însă motivul pentru care le-a luat și a abuzat de ele nu am să-l știu cu adevărat.


 

Te claxonez, deci exişti!

S-a lăsat lumina roşie şi odată cu ea calc frâna şi încetinesc uşor, atât cât să nu trezesc din somn semaforul uşor învechit. Mâinile prind viaţă mai repede decât restul corpului şi fug de lângă trup într-un exerciţiu de înviorare întârziat. Sunt relaxat, mă simt relaxat şi prevăd încă o zi liniştită în trafic. 

Starea de bine în care mă aflu mă face să mă urnesc mai greu de la semafor, la câteva secunde după ce apare culoarea verde. Niciun claxon. Şoferii din spate aşteaptă liniştiţi să imi pun roţile în mişcare pentru ca şi ei să-şi poată continua drumul. Pare incredibil, dar mersul cu maşina nu mai pare o corvoadă fonică. Armonie, mii de prieteni, mâini ridicate în aer care salută alte mâini ridicate în aer. Poliţia nu mai are ce caută pe străzi, totul se face de la sine, totul vine de la sine, de parcă aşa am fost învăţaţi de când am început să avem raţiune şi simţire. 

Dacă i-aş povesti copilului meu haosul care guverna odată şoselele noastre, sigur m-ar bătea uşor pe spate, spunându-mi: “Bună încercare, dar nu pot să te cred”.

Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Capul mi-a luat foc de durere, iar urechile imi ţiuie mai rău ca după orice ţipăt de copil. Cei prezenţi în trafic se uită dezamăgiţi în jur. A trecut mult prea mult timp de când nu s-a mai auzit un astfel de sunet şi le vine greu să creadă că cineva, oricine, a încălcat o lege atât de importantă. Nimeni nu se enervează, doar că mihnirea din suflet la amintirea proiecţiilor din trecut nu se poate ascunde atât de uşor. 

Cu cinci maşini mai în spate, şoferul iese în afară şi ridică mâinile în aer în semn de iertare. Pe guerrilla era Red Hot Chilli Peppers, iar pasajul de la baterie a fost refăcut pe suprafaţa volanului. Ultima bătaie a primit mai mult avânt şi aşa s-a declanşat şi ţiuitul asurzător. 

Fiecare se retrage la activitatea lui şi se afundă în visurile care îi ţes drumul spre destinaţia dorită. Bucureştiul a uitat ce înseamnă claxonul, gropile, sărăcia şi politicienii corupţi. Bucureştiul este un oraş în care îţi doreşti să traieşti, să-i respiri aerul curat, să-i admiri arhitectura şi zecile de spaţii verzi. Bucureştiul a renăscut datorită unor oameni care şi-au sacrificat o bună parte din viaţă pentru restul locuitorilor.

Pasiune într-o boabă de cafea

Nu-mi place cafeaua. Nu mi-a plăcut şi nici nu-i prevăd un viitor luminos in viaţa mea. Gustul amărui nu-mi loveşte doar papilele gustative, ci tot corpul, care mi se contorsionează la fiecare înghiţitură.

Doar că eu nu am băut cafea până acum ci doar un lichid maroniu făcut la întâmplare… care nu are legătură cu procesul de mai jos:


O boabă de cafea diferită, cu personalitate, care caută cele mai fine plaje pentru relaxare. Ştie care sunt orele bune pentru bronz şi foloseşte doar creme sănătoase pentru crusta ei sensibilă. Se răsfaţă cu felurite tipuri de masaj, mănâncă exact cât ii trebuie şi când ii trebuie, mâncarea fiindu-i întotdeauna aleasă de nutriţionistul personal.

Maşinării impecabile, gândite de ingineri renumiţi. Testate la infiniit pentru a nu da greş în niciun moment şi a fi într-o comuniune perfectă cu dirijorii întregului proces.

Şi ei doi, Flori şi Paul, dirijori majestuoşi care controlează din gesturi fine întregul ansamblu. 

Ce am băut ultima oară nu e doar cafea. E pasiune, artă, ore de sudoare, sute de încercări, minţi creative şi multe zâmbete.

Daca vrei să ştii mai multe despre Flori si Paul, asta le este pagina de Facebook de la Bucharest School of Coffee.




We make Tumblr themes